Caracteristicile principale ale culturii
Cultura românească este tot mai unitară, peste graniţele politice artificiale ale vremii. Lucrările, cu conţinut laic şi ecleziastic, se adresează tuturor românilor, dicţionarele şi gramaticile sunt scrise, de asemenea, pentru toţi românii, cărţile de istorie cuprind toate ţările române, învăţaţii dintr-o ţară îşi desfăşoară activitatea în altă ţară etc.
Cultura din ţările române a evoluat în contact cu marile curente culturale europene. Nu este vorba de o simplă imitaţie sau copiere a unor lucruri la modă, ci de receptarea şi asimilarea acelor idei şi creaţii de care avea nevoie societatea: umanismul polonez, ortodoxismul rusesc şi grecesc, puritanismul englez şi cartezianismul francez.
Împrumuturile se fac în amândouă sensurile: dinafară înspre noi, dar şi dinspre noi spre alţii. Astfel lui Petru Movilă, Nicolae Milescu-Spătaru, Dimitrie Cantemir cultura rusească şi cea europeană le datorează mult.
Instituţiile de cultură
Caracteristic pentru învăţământul ţărilor române în secolul al XVII-lea este dezvoltarea şcolilor orăşeneşti, din oraşele capitale şi din celelalte. În vremea lui Vasile Lupu numai în Iaşi ar fi existat vreo 20 de şcoli. Şcoli de nivel mediu existau la Bucureşti şi la Câmpulung în Ţara Românească, licee în toate oraşele din Transilvania.
Ca o reacţie împotriva învăţământului patronat de iezuiţi, principele Gabriel Bethlen, calvinist fervent, întemeiază, în 1622, la Alba-Iulia, un colegiu academic cu 3 facultăţi : filozofică, literară şi teologică. Cu mari cheltuieli, întemeietorul a asigurat colegiului un valoros corp profesoral : filozoful german Alstedius, filologul şi poetul Martin Opitz, naturalistul Bisterfeld etc. Se adaugă acestora Apaczai Csere Janos, propagator al cartezianismului şi al unor idei materialiste mecaniciste. Se fac resimţite în programul colegiului ideile marelui pedagog ceh Jan Komenski (Comenius), care cerea un învăţământ raţional, în limba maternă.
În această vreme au fost dăruite cu institute de învăţământ de grad superior şi celelalte două ţări româneşti. în Moldova, Vasile Lupu, cu sprijinul mitropolitului de la Kiev, Petru Movilă, înfiinţează la 1640 o Academie ce-i poartă numele. Organizată după modelul celei de la Kiev, în Academia vasiliană se învăţau limbile latină, slavă, greacă, retorica, filozofia şi poetica.
O şcoală asemănătoare este întemeiată la Târgovişte cu sprijinul lui Matei Basarab, prin sârguinţa învăţaţilor boieri Udrişte Năsturel şi postelnicul Constantin Cantacuzino, o şcoală greacă şi latină, cu profesori învăţaţi aduşi de la Constantinopol.
Concepţia medievală este înlocuită treptat în aceste şcoli cu o concepţie mai modernă. Această concepţie, o împletire de umanism şi cartezianism, este prezentă şi în şcoala de la Orăştie, întemeiată de învăţatul român Mihail Halici, în care se preda retorica, gramatica, logica, psihologia, metafizica, istoria, algebra etc.
Tendinţele de înnoire sunt şi mai evidente la "Academia de la Sf. Sava", întemeiată la 1694 de Constantin Brâncoveanu, ajutat de învăţatul stolnic C. Cantacuzino. Această şcoală devine în scurtă vreme instituţia de învăţământ cea mai însemnată pentru românii din cele trei ţări, dar şi pentru tinerii din Peninsula Balcanică, un centru de cultură clasică şi de învăţături înaintate.
Tiparul.
Un rol tot mai însemnat în răspândirea culturii îl are cartea tipărită, în tiparniţele mai vechi de la Braşov şi Cluj până la 1660 când îşi încetează activitatea, în cea de la Sibiu cu activitate neîntreruptă în întreg veacul şi mai ales în cele nou înfiinţate, la Alba-Iulia, cu o secţie şi pentru cartea românească, la Oradea, la Câmpulung, Târgovişte şi Iaşi. Cărţi în limbile vechi, greacă, latină şi slavonă, în limba română, maghiară şi germană ies de sub teascurile acestor tipografii, lucrări cu conţinut religios, dar tot mai multe şi mai însemnate ide conţinut laic din toate domeniile.Bibliotecile.
Dorinţa de instruire a oamenilor vremii era îndeplinită nu numai prin cartea din propria bibliotecă, ci şi prin cărţile din bibliotecile mai mari, publice şi particulare: ale unor mănăstiri moldovene şi muntene, ale şcolilor mai înalte, ca cea de la Sf. Sava sau ale colegiilor transilvănene şi a şcolii româneşti de la Scheii Braşovului, ale unor învăţaţi ai timpului : Udrişte Năsturel, Constantin Cantacuzino, Mihail Halici, Samuel Kolesery, Valentin Frank von Frankenstein etc.
Literatura laică
Povestirile populare. Literatura istorico-imaginară a găsit totdeauna un ecou puternic într-un larg cerc de cititori. Răspândită în formă manuscrisă în secolele XVI şi XVII, la începutul secolului al XVIII-lea această literatură îmbracă haina tiparului cu posibilităţi infinit mai mari de circulaţie. Alexandria şi Războiul Troadei, inspirate din antichitatea greacă, romanul popular Varlaam şi Ioasaf şi cel istoric Ceasornicul domnilor, prelucrat din limba spaniolă de Nicolae Costin în Moldova şi de Andrei Pragai în Transilvania, scrierea moralizatoare Floarea darurilor, prelucrată din limba italiană de mitropolitul Varlaam, cunosc o largă circulaţie. Între scrierile de acest caracter poate fi socotit şi Cântecul lui Constantin Vodă, operă în versuri a unui modest dascăl de biserică, despre uciderea familiei lui Brâncoveanu.
Istoriografia în cele trei ţări româneşti
Genul literar cel mai realizat, cu cele mai valoroase creaţii, istoriografia, ajunge la apogeu prin marile cronici. Istoriografia acestei vremi nu mai e oficială, de curte şi nici scrisă de clerici. Este o istoriografie boierească sau orăşenească, scrisă de cei mai învăţaţi dintre oamenii vremii. Şi ce e mai important, este scrisă aproape exclusiv în limbile vorbite.
Istoriografia moldoveană.
Dintre aceste creaţii de mare valoare informativă şi de simţire patriotică cea mai veche este opera lui Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei. Elev al şcolilor polone, impregnate de umanism şi clasicism, Ureche n-a deprins numai limba latină şi cea polonă, dar şi multe lucruri folositoare despre originea şi trecutul poporului român. Partea principală a Letopiseţului, care începe de la "descălecatul" Moldovei (1359), este domnia lui Ştefan cel Mare, deosebit de preţuită şi pentru vremea când îşi scria Ureche cronica. Povestirea se încheie cu urcarea lui Aron Vodă pe tronul Moldovei (1595).
Continuarea o datorăm lui Miron Costin, cel mai învăţat moldovean al vremii sale, elev şi el al şcolilor poloneze, care într-un alt Letopiseţ al Ţării Moldovei duce povestirea până la Dabija Vodă (1661). Cultura, patriotismul şi povestirea plină de frumuseţe se împletesc armonios în această lucrare. Aceste calităţi sunt prezente şi în cele două lucrări în limba polonă, una în versuri şi alta în proză, cuprinzând atât istoria Moldovei cât şi a Ţării Româneşti.
Problema originii poporului român este prezentă în toate lucrările amintite ale lui Miron Costin. Dar acestei probleme atât de importantă şi atunci, cronicarul român îi închină însă o lucrare specială, De neamul moldovenilor, operă ştiinţifică de mare valoare pentru acea vreme şi ca informaţie şi ca interpretare.
Fiul lui Miron Costin, Nicolae, a fost un cărturar erudit. Gândul lui era să scrie o istorie completă de la facerea lumii până în vremea sa. întreprinderea depăşindu-i puterile, de pe urma strădaniilor sale a rămas o compilaţie vastă, partea originală fiind doar aceea referitoare la primul deceniu al secolului al XVIII-lea.
Istoriografia munteană.
În istoriografia Ţării Româneşti se impun două compilaţii vaste: Letopiseţul cantacuzinesc şi Istoriile domnilor Ţării Româneşti. Cea dintâi, probabil scrisă de Stoica Ludescu, este o vastă compilaţie a cronicilor muntene din secolele XVI şi XVII, pusă în slujba boierilor Cantacuzini.
Cealaltă partidă, a Bălenilor, şi-a avut propria compilaţie, mai largă şi mai bine informată decât cea cantacuzinească, scrisă probabil de Radu Popescu. Ca şi cea cantacuzinească, compilaţia Bălenilor cuprinde evenimentele de la ,,descălecatul" lui Negru Vodă până la sfârşitul domniei lui Serban Cantacuzino.
Domnia lui Brâncoveanu a inspirat, la îndemnurile domnului sau ale potrivnicilor acestuia, două scrieri cu caracter istoric. Din prima categorie este Viaţa lui Constantin Brâncoveanu, scrisă de Radu Greceanu, o cronică de curte, părtinitoare, bine informată însă. Din a doua categorie este aceea a lui Radu Popescu, cronicarul Bălenilor, părtinitoare în sens invers.
Istoriografia transilvană.
Istoriografia transilvană e mai complexă, deoarece este creaţie a oamenilor de cultură a trei naţionalităţi. în al doilea rând, umanismul a influenţat mai mult limba scrierilor, cea latină menţinându-se şi acum. În al treilea rând, oraşele fiind mai dezvoltate, reprezentanţii patriciatului orăşenesc sunt antrenaţi şi ei în activitatea culturală a ţării şi îndeosebi în cea istoriografică.
Dintre numeroşii istoriografi ai secolului al XVII-lea de limbă latină se cuvine amintit mai întâi Ştefan Szamoskozi, învăţatul polihistor cu preocupări de numismatică, epigrafie, dar mai ales de istorie, domeniu în care s-a impus prin cele trei mari lucrări: Libri, Pentades şi Hebdomades care la un loc cuprind, în mai multe volume, istoria Transilvaniei de la 1566 până la începutul secolului al XVII-lea ; cei doi Bethlen cu vastele lor lucrări : Ioan Bethlen cu Rerum Transylvanicarum libri quattuor şi Historia rerum Transylvanicarum, în care relatează evenimentele între 1629-1673, şi Wolfgang Bethlen cu Historia de rebus Transsylvanicis, evenimentele dintre 1526-1609. La sfârşitul secolului al XVII-lea se încheie, de asemenea, marea compilaţie săsească cunoscută sub titlul Cronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum, care cuprinde istoria Transilvaniei între 990-1699.
Istoriografia în limba maternă este reprezentată prin scrierile genului în limba română, cum este Cronica protopopului Vasile din Scheii Braşovului, cuprinzând ştiri dintre anii 1392-1633. Spre sfârşitul veacului se adaugă Cronica lui Gh. Brancovici, care cuprinde ştiri despre trecutul românilor de la origine până la sfârşitul secolului al XVII-lea.
Literatura istorică maghiară din acest veac e reprezentată mai ales de memorialistică, prin Memoriile lui Toma Borsos şi ale cronicarului Francisc Nagy Szabo, amândoi din Târgu-Mureş, cuprinzând relatarea evenimentelor de la sfârşitul secolului al XVI-lea până la mijlocul secolului al XVII-lea. Asemănătoare ca gen istoriografie, deosebite ca optică de judecare a lucrurilor, sunt Autobiografiile lui Ioan Kemeny şi Nicolae Bethlen, valoroase prin ştirile cuprinse (întreg veacul al XVII-lea), tendenţioase şi părtinitoare însă. Cea mai reprezentativă operă istoriografică în limba maghiară, mai originală şi mai veridică, este Historia lui Mihail Cserei cuprinzând evenimentele dintre 1661-1711.
Veacul al XVII-lea impune şi istoriografia săsească cu lucrări de mai mare amploare şi valoare, depăşind cadrul istoriei locale, ca aceea a notarului sighişorean George Kraus cu titlul Siebenburqische Chronik, care înfăţişează evenimentele din toate cele trei ţări româneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea. De acelaşi orizont şi valoare este şi populara, pentru vremea aceea, lucrare a lui Mathias Miles, Siebenbiirgischer Wurgengel (îngerul păzitor al Transilvaniei).
Începutul istoriografiei moderne
Stolnicul Constantin Cantacuzino. Deasupra tuturor istoriografilor de până atunci româneşti se ridică stolnicul Constantin Cantacuzino, prin erudiţia sa însuşită în şcolile înalte de la Adrianopol şi Constantinopol, apoi de la Padova. El este autorul celei dintâi hărţi a Ţării Româneşti, exactă şi bogată în date, precum şi a unei Istorii a Ţării Româneşti, concepută pe un plan vast, din care a fost realizată doar partea de la originea românilor până la aşezarea hunilor în Pannonia. Este o lucrare fundamentală ca informaţie şi înfăţişare a evenimentelor, în care autorul utilizează tot ce se cunoştea mai de valoare în vremea aceea. De altfel biblioteca sa, reconstituită şi descrisă în ultimii ani, conţinea cele mai preţioase cărţi în circulaţie.
Dimitrie Cantemir. Prin preocupările sale multilaterale, prin erudiţia şi concepţiile sale, prin metoda de investigaţie, Cantemir se ridică deasupra cronicarilor medievali, deschizând porţile culturii româneşti moderne în diferite domenii : muzică, filozofie, istorie, geografie, etnografie şi chiar literatură. Lucrarea sa cu caracter filozofic Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea este urmată de un roman. Istoria ieroglifică, în care, în formă alegorică, descrie luptele politice din cele două ţări româneşti.
Activitatea cea mai bogată şi mai valoroasă a lui Cantemir este, fără îndoială, în domeniul istoriei. Istoria imperiului otoman a fost lucrarea de căpătâi multă vreme cu privire la acest imperiu, tradusă în toate limbile de mare circulaţie. Superioară din multe puncte de vedere acestei istorii este Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor, proiectat a fi o istorie a tuturor românilor de la origini până în vremea sa, dar care n-a putut fi îndeplinită decât până în secolul al XIII-lea, formarea Ţării Româneşti şi Moldovei. Un caracter aparte, mai complex, istoric, geografic, etnografic are lucrarea sa Descrierea Moldovei, cerută de Academia din Berlin cu ocazia alegerii lui Cantemir ca membru al acesteia. Harta Moldovei, întocmită de Cantemir, întregeşte partea geografică a Descrierii.
Prin lucrările sale, traduse în limbile franceză, rusă, engleză şi germană, Cantemir a intrat în şirul savanţilor lumii de mare prestigiu. De aceea numele său este înscris alături de al acestora pe frontispiciul bibliotecii Sainte Genevieve din Paris.
Istoriografia internă din secolul al XVII-lea şi de la începutul secolului al XVIII-lea nu numai că este foarte bogată cantitativ, dar este şi cea mai valoroasă din toate punctele de vedere din producţia istoriografică medievală şi a celei începătoare moderne.
Literatura juridică
Caracterizarea istoriografiei se poate aplica tot atât de bine şi literaturii juridice. Este veacul când se întocmesc, se tipăresc şi se aplică marile pravile : Cartea românească de învăţătură, apărută la Iaşi (1646) şi Îndreptarea legii, apărută la Târgovişte (1652) de conţinut foarte asemănător, cuprinzând dispoziţii de drept penal, civil, vamal, fiscal şi canonic, în Transilvania se sistematizează hotărârile dietale în două colecţii de legi Approbatae Constitutiones (1653) şi Compilatae Constitutiones (1669), cu dispoziţii de drept bisericesc, administrativ şi de stat, cu privire la raporturile între clase şi la procedura de judecată.
Toate aceste legiuiri au un caracter pregnant de clasă, dispoziţiile lor având aceeaşi finalitate : apărarea intereselor claselor privilegiate şi asigurarea supunerii maselor producătoare.
Scrieri filologice, filozofice şi geografico-etnografice
Alături de istorie, limba a constituit o preocupare predilectă pentru mulţi învăţaţi din veacul al XVII-lea. Se întocmesc dicţionare: dicţionarul româno-slavon al lui Mardarie de la Cozia, dicţionarul latin-român al lui Teodor Corbea.
Curentul filozofic de mai mare circulaţie la noi a fost cartezianismul, concepţia filozofului francez Rene Descartes (Cartesius), propagată mai ales de gânditorul social-politic progresist Apaczai Csere Janos în Enciclopedia maghiară (1653). Gavriil Ivul este cel dintîi român autor de manuale de filozofie, tipărite în deceniul 6 al secolului al XVII-lea: Logica şi Philosophia.
Veacul al XVII-lea îmbogăţeşte literatura ştiinţifică românească prin lucrările geografico-etnografice ale spătarului Nicolae Milescu-Spătaru : Descrierea Asiei, Călătoria în China; ale lui D. Cantemir: Descrierea Moldovei şi harta Moldovei; harta Ţării Româneşti a stolnicului C. Cantacuzino etc, tot atâtea contribuţii la patrimoniul ştiinţei universale.
Literatura religioasă
Traducerile. Traducerea cărţilor bisericeşti are cel puţin trei semnificaţii : înlocuirea limbii slavone cu cea română, progresul limbii române ca limbă scrisă şi întărirea unităţii culturale a românilor prin circulaţia tipăriturilor dintr-o ţară în alta peste graniţele politice ale vremii. Dintre cărţile religioase care au îndeplinit acest întreit rol trebuie amintită Cazania lui Varlaam, Biblia din Bucureşti. Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, Noul Testament de la Bălgrad (Alba-Iulia) etc.
Predosloviile. Tot atât de importante şi uneori chiar mai însemnate decât traducerile înseşi sunt Predosloviile acestora. în care învăţaţii vremii, clerici şi laici, îşi mărturisesc gândurile cu privire la rostul cărţilor respective, în care unitatea culturală şi politică a românilor constituie o problemă esenţială. Cazania lui Varlaam era destinată ,,către întreaga seminţie românească", Biblia din Bucureşti era dăruită neamului românesc", Noul Testament de la Bălgrad era "izvodit" în aşa fel "cum să înţeleagă toţi", iar Cheia înţelesului era adresată "tuturor pravoslavnicilor creştini, carii sunt născuţi întru limba noastră românească".
Conştiinţa unităţii lingvistice şi etnice cunoaşte aceleaşi potente şi în literatura religioasă ca şi în cea istorică, şi una şi alta având acelaşi izvor : conştiinţa unităţii de neam.
Arta
Această diversificare culturală îşi găseşte corespondenţa simetrică şi în artă, după cum se reflectă şi întrepătrunderile creaţiilor artistice din cele trei ţări, aşa cum acestea erau prezente şi în literatură.
Arta arhitecturală, cea bisericească şi cea laică, din secolul al XVII-lea este o continuare, la proporţii şi valenţe sporite, a celei din secolele XV-XVI. Se adaugă, fireşte, unele împrumuturi, opera meşterilor arhitecţi şi pietrari şi a circulaţiei unor stiluri de mare prestigiu, cum a fost al Renaşterii. Se remarcă biserica Trei Ierarhi din Iaşi, ctitorie a lui Vasile Lupu (1639) şi biserica Golia din acelaşi oraş, apoi mănăstirea de la Cotroceni, ctitoria lui Şerban Cantacuzino şi biserica mănăstirii Hurez, ctitoria lui C. Brâncoveanu, în stilul caracteristic "brâncovenesc".
Mai puţin monumentală în prima jumătate a secolului al XVII-lea (curtea domnească din Iaşi a lui Vasile Lupu, castelul din Cetatea de Baltă), arhitectura laică ajunge în a doua jumătate la realizări de o valoare artistică remarcabilă. Palatele brâncoveneşti de la Potlogi şi de la Mogoşoaia, cu loggii şi cu cerdacuri, sunt un amestec de forme ale Renaşterii şi ale barocului, impregnate de elemente orientale. Foişoare sub formă de loggii italiene apar şi la unele castele din Transilvania, cum e cel de la Bonţida (lângă Cluj) şi Iernut (lângă Târgu-Mureş).
